IO3 – Conștientizarea influenței personale – Necesitatea dezvoltării capacității copiilor de a face o evaluare cât mai obiectivă a propriei persoane, cât și dezvoltarea capacității de a relationa cu cei din jur, revine cadrului didactic pe lângă standardele curriculare specifice demersului educațional. Formarea aceasta aduce în prim-plan importanța pe care o are nevoie de validarea a copilului în timpul formării acestuia. Validarea pe care o acordă cadrul didactic contribuie la formarea bazei personalității copilului.  Încurajarea practicată de cadrul didactic, evidențierea reușitelor elevilor creează o mai bună relaționare în cadrul grupului de elevi. Creșterea stimei de sine realizată prin punerea în valoare e elevilor de către cadrul didactic conduce către o dezvoltare a inteligenței interpersonale și interpersonale. Produsul intelectual contribuie la o mai buna cunoaștere de sine și dezvoltarea personală. Materialul va cuprinde un numar estimativ de 50 de pagini, publicate in mediul online si este structurat in urmatoarele capitole:

Cap I – Formator de opinie, mentor sau cadru didactic

Cap II-  Aplicatii practice

Cap III-  Concluzii

IO3 – CONSTIENTIZAREA INFLUENTEI PERSONALE

Cap. I   Formator de opinie, mentor sau cadru didactic

Cadrul didactic are misiunea fabuloasă de a împuternici elevul, cum o face?

Ce va face pentru ca stima de sine a elevului să fie ridicată?

Va acționa doar asupra elevului sau va acționa și asupra lui însuși pentu a deveni un model?

     Din punctul de vedere al educaţiei, în prezent, a apărut necesitatea de transformare a acesteia în sensul punerii în evidenţă al unui grad ridicat de creativitate. Culturile sunt în tranziţie, iar instituţia şcolară depăşeşte o etapă în care primordială era transmiterea şi însuşirea de cunoştinţe şi intră într-o nouă etapă în care procesul de baza constă în educare, termen care în latină înseamna „a scoate la iveală”, deci extragerea potenţialul interior din fiecare individ.

Pe de altă parte, în zilele noastre, se acordă din ce în ce mai multă importanţă conceptului apărut după jumătatea secolului 20 de învățare continuă pe tot parcursul vieții (Lifelong Learning). Acest concept presupune dobândirea de cunoştinţe şi competenţe de-a lungul vieţii unui individ, prin intermediul experienţelor formale şi informale. În secolul 21, necesitatea de a încorpora principiile învăţării pe tot parcursul vieţii în educaţie şi politicile ample de dezvoltare într-un ritm mai alert este mai mare decât oricând înainte. Principiile învăţării pe tot parcursul vieţii, în cazul în care sunt puse sistematic în aplicare, vor fi în măsură să contribuie la societăţi mai juste şi mai echitabile. Învăţarea pe tot parcursul vieţii cuprinde învăţarea la toate vârstele şi subsumeaza învăţarea formală, nonformala şi informală. Aceasta se va concretiza atât în bună integrare socială, spirit cetăţenesc activ, dezvoltare personală cât şi în competivitate şi inserţie profesională.

Educaţia, în general, se sprijină pe patru piloni importanţi: a învăţa să ştii, a învăţa să faci, a învăţa să trăieşti împreună cu alţii şi a învăţa să fii. În funcţie de această optică, dar şi de implicaţiile globalizării asupra indivizilor, ale problematicii lumii contemporane, pe lângă clasicul rol de transmițăror de cunoștințe, educatorii din învăţământul actual își dezvoltă roluri noi.

Rolurile pe care le are de susținut un cadru didactic în sistemul relațional școlar actual sunt diverse, complexe și complementare. Ar fi de preferat să fie și obligatorii, nu din constrângere, ci pentru binele tuturor părților direct implicate, cu efect în societate.

Rolul este o expresie a individului încărcată de spontaneitate și creativitate și are un caracter dramatic, personal și social. Rolul presupune o relație cu alții într-o anumită situație specifică și într-un anumit moment și context.

Rolul de profesor este un rol social, care se descompune în mai multe sub-roluri în funcție de diferite aspecte ce presupun acțiuni, atitudini, valori și posibile surse de conflict.

Profesia de cadru didactic implică o serie de responsabilități, roluri, deziderate, calități, competențe, care o fac să se distingă de multe alte profesii al căror „obiect“ al muncii este omul.
În cadrul școlii, profesorul este conducătorul activității didactice care se desfășoară în vederea atingerii obiectivelor și competențelor, prevăzute în documentele școlare, dând sens și finalitate educativă tuturor competentelor implicate în procesul de învățământ (informații, mijloace, variabile psihice etc.). Un aspect esențial în ceea ce privește profesia de cadru didactic îl reprezintă competența profesională, care include ansamblul de capacități cognitive, afective, motivaționale și manageriale, care interacționează cu trăsăturile de personalitate ale educatorului, conferindu-i acestuia calitățile necesare efectuării unei prestații didactice care să asigure realizarea competențelor de către toți elevii; iar performanțele obținute să se situeze aproape de nivelul maxim al potențialului intelectual al fiecăruia.
Competența profesională a cadrului didactic din învățământ derivă din rolurile pe care acesta le îndeplinește în cadrul școlii. Practica evidențiază diversitatea rolurilor unui cadru didactic:

• expert al actului predare-învățare-selecționează, prelucrează din punct de vedere didactic informațiile pe care le va transmite, adaptându-le la sistemul de gândire al elevior, la nivelul lor de înțelegere;
• agent motivator: declanșează și întreține interesul elevilor, curiozitatea și dorința lor pentru activitatea de învățare;
• creator al situațiilor de învățare cât mai favorabile pentru atingerea obiectivelor pedagogice proiectate și imaginează strategii de predare-învățare care să asigure succesul școlar la un număr cât mai mare dintre elevii pe care îi instruiește;
• lider: conduce un grup de elevi, exercitându-și puterea asupra principalelor fenomene ce se produc. Este un prieten și confident al elevului, sprijin în diverse situații;
• consilier: în această ipostază, este un observator sensibil al comportamentului elevilor, un îndrumător persuasiv și un sfătuitor al acestora;
• model: prin întreaga sa personalitate, prin acțiunile și comportamentul său; este un exemplu pozitiv pentru elevi;
• manager: supraveghează întreaga activitate din clasă, asigură consensul cu ceilalți profesori, cu părinții și cu ceilalți factori.

Profesorul are de-a face cu un tip special de management, și anume: „managementul clasei“. Acesta include toate deciziile și acțiunile solicitate pentru menținerea ordinii în clasă.
Profesorul își asumă o multitudine de roluri a căror exercitare este dependentă de personalitatea lui. Dar pe lângă activitatea didactică desfășoară și o activitate extrașcolară sau cultural educativă. Dintotdeauna, profesiunea de dascăl a fost o profesie socială; din această perspectivă, profesorul este și un pedagog social preocupat pentru ridicarea gradului de cultură și civilizație.
Din aceste roluri (deși nu sunt singurele) decurg dimensiunile competenței profesionale a cadrului didactic:

1. Competența de specialitate care cuprinde trei capacități principale:
   • cunoașterea materiei;
   • capacitatea de a stabili legături între teorie și practică;
   • capacitatea de înnoire a conținuturilor în consens cu noile achiziții ale științei domeniului (dar și cu cele din domenii adiacente).
2. Competența psihopedagogică este rezultanta următoarelor capacități:

capacitatea de a cunoaște elevii și de a lua în considerare particularitățile lor de vârstă și individuale la proiectarea și realizarea activităților instructiv-educative;

• capacitatea de a comunica ușor cu elevii, de a-i influența și motiva pentru activitatea de învățare, în general, și pentru învățarea unei anumite discipline de studiu, în particular;
• capacitatea de a proiecta și a realiza optim activități instructiv-educative (precizarea obiectivelor didactice, selecționarea conținuturilor esențiale, elaborarea strategiilor de instruire, crearea unor situații de învățare adecvate, stabilirea corespunzătoare a formelor, metodelor și instrumentelor de evaluare etc.
• capacitatea de a evalua obiectiv programe și activități de instruire, pregătirea elevilor, precum și șansele lor de reușită;
• capacitatea de a-i pregăti pe elevi pentru autoinstruire și autoeducație.
• Competența psihosocială și managerială

3. Competența psihosocială și managerială presupune următoarele capacități ale profesorului contemporan care-și desfășoară activitatea în învățământ:
– capacitatea de a organiza elevii în raport cu sarcinile instruirii, de a crea situații de învățare adecvate și de a stabili responsabilități în grup;
– capacitatea de a stabili relații de cooperare, un climat adecvat în grupul de elevi și de a soluționa conflictele;
– capacitatea de a-și asuma răspunderi;
– capacitatea de a orienta, organiza și coopera, îndruma și motive, de a lua decizii în funcție de situație.
Acestor competențe li se mai pot adăuga și altele.
Un alt rol nou ar fi acela de meditator în procesul cunoașterii sau de consiliere alături de rolul tradițional de transmițător de informații (mai sus-menționat), la care nu se renunță, dar a cărui pondere este vizibil în scădere, în cadrul învățământului modern centrat pe competențe.
Acest rol este strâns legat de cel de dinainte, dar are o arie de răspândire mult mai largă, în sensul că relațiile de colaborare între profesor și elev se extind și dincolo de lecția propriu-zisă. Astfel, profesorul îi poate însoți pe elevi la biblioteci, dar și în călătoriile pe internet, îi poate consilia în selectarea diverselor surse de informare, ca și în alcătuirea unor lucrări legate de disciplină ori adiacente acesteia.
Profesorul se implică în activitatea didactică cu întreaga personalitate: motivații, aptitudini, nivel de competență, experiență personală. Arta de a preda nu se reduce la transmiterea cunoștințelor, ci presupune și o anumită atitudine față de elevi, ca expresie a concepției pedagogice asumate și a propriilor trăsături de personalitate. În cadrul activităților didactice se creează multiple raporturi interpersonale între participanți, antrenați cu toții într-un proces constant de influențare reciprocă. Reușita unui profesor depinde de multe ori de natura relațiilor pe care le stabilește cu elevii săi în cadrul acestei interacțiuni, aspect deosebit de important, deoarece multe dificultăți de învățare și educare se datorează unor relații deficitare. Natura relațiilor pe care profesorul le stabilește cu elevii este determinată nu numai de stilul de abordare a activității și de trăsăturile sale de personalitate, ci și de trăsăturile individuale și de grup ale elevilor. De aceea, profesorul trebuie să aibă abilitatea de a-și cunoaște partenerii de activitate. Empatia profesorului nu înseamnă o cunoaștere de tip analitic, ci capacitatea de a depune un efort imaginativ pentru a-l înțelege pe celălalt, sub aspectul potențialului de care dispune, al atitudinilor și sentimentelor sale, al semnificației conduitei manifestate. Profesorul trebuie să adopte un stil democratic, caracterizat prin relații deschise bazate pe încredere reciprocă și acceptare, reușind astfel să colaboreze cu elevii într-o atmosferă armonioasă, lipsită de încordare. Calitatea procesului instructiv-educativ este dependentă și de relația afectivă dintre profesor și elevi. De aceea este necesar ca fiecare cadru didactic să fie preocupat de cultivarea unor relații bune cu elevii săi.
Trăsăturile negative de personalitate ca: superficialitatea, cinismul, încăpățânarea, apatia, indiferența, rigiditatea, agresivitatea creează o atmosferă nefavorabilă în jurul său. Dimpotrivă, agreabilitatea, gradul de deschidere spre ceilalți, permeabilitatea la schimbări, amabilitatea, răbdarea, stăpânirea de sine, dorința de a ajuta, sociabilitatea, încrederea, capacitatea de a înțelege problemele voi întări calitatea relațiilor pedagogice.
Echilibrul intelectual și psihic, luciditatea, intuiția, bunul-simț, tactul pedagogic sunt calități indispensabile cadrului didactic. Acestora li se adaugă calități morale: probitatea, obiectivitatea, generozitatea, modestia, blândețea, cinstea, sinceritatea, demnitatea, conștiinciozitatea. Profesorul, în calitatea sa de formator, trebuie să fie în permanență preocupat de imaginea sa oferită elevilor, aspecte minore ca punctualitatea, valorificarea integrală a timpului lecției, modul de adresare, ținuta, gestica, mimica sunt încărcate de semnificație și au valoare formativă.
Talentul pedagogic asociat cu ansamblul capacităților care determină competența profesională și ansamblul calităților personale conferă acea măiestrie pedagogică care definește profesia de educator sau cadru didactic.
Se consideră că „a fi profesor“ trebuie înțeles în sensul de „a deveni profesor“, adică de a transforma meseria într-o carieră.
Devin profesori „excelenți“ acei profesori care știu cum să le capteze elevilor atenția și să le-o mențină pe tot parcursul lecțiilor, să formuleze cu claritate competențele urmărite în cadrul fiecărei activități didactice, să reactualizeze cunoștințele anterioare necesare învățării, să predea accesibil și convingător noile cunoștințe, să creeze situații de învățare adecvate, să dirijeze învățarea și să obțină feedback, ori de câte ori este nevoie, să evalueze prin metode variate.
Acest deziderat focalizează atenția asupra necesității formării continue a cadrului didactic, formarea constituindu-le ca o provocare în cadrul procesului de modernizare a sistemului de educație. Formarea continuă a cadrului didactic este reglementată și obligatorie. Aceasta trebuie să asigure evoluția în carieră a cadrului didactic, perfecționarea în acord cu propriile nevoi, dar și cu ale elevului și ale societății. Principala direcție în care prin formarea continuă trebuie să se realizeze schimbarea în educație este următoarea: „Profesorul este figura centrală a reformei educaționale contemporane. El trebuie să renunțe la rolul său tradițional și să se transforme într-un planificator al activităților de grup, într-un facilitator al interacțiunii elevilor și într-un consultant.
El este cel care trebuie să știe să-și conecteze «computerul» în acțiunea educativă, să facă din acesta un puternic catalizator al interacțiunii agreabile. Acest profesor care se transformă este profesorul dorit de elevi și părinți“.
O noutate în Legea Educației Naționale se referă la dezvoltarea profesională, calificarea competențelor de excelență după obținerea gradului I. Cadrul didactic cu performanțe deosebite în activitatea practică și managerială poate dobândi titlul de „profesor emerit“.
Un titlu care se dorește a fi cât mai aproape de profilul profesorului ideal și care presupune: competență științifică, competență culturală, competență comunicațională și relațională, competență motivațională, competență inovațională și competență socio-morală.

Este oare meseria de dascăl o meserie ca oricare alta? Așa cum zice Vasile Marcu „Profesia de dascal este una din cele mai nobile, mai frumoase si mai umane profesii”, el lucrează cu ființe vii, cu suflete, nu cu lemn sau piatră. De aceea, orice greașeală a dascălului poate lăsa urme de neșters, sufletul rănit , rănit rămâne oricât am încerca să îndreptăm acest lucru. Răspunderea dascălului este cu mult mai mare , aproape la fel cu a doctorului. În educaţie, un elev pierdut devine o problemă pentru societate, de aceea toţi ochii sunt îndreptaţi spre sistemul educaţional şi cerinţele faţă de acest sistem sunt mai mari.
Mulţi cred că a fi profesor înseamnă doar a prezenta informaţii elevilor , a evalua nivelul acestora şi a-i ierarhiza prin note. Profesia de cadru didactic este însă mult mai profundă, solicită calităţi speciale, care se pot forma şi dezvolta doar dacă persoana respectivă doreşte, cu adevărat, să fie profesor. Aceasta pentru că a fi profesor înseamnă să te dedici celor pe care-i educi, să fii conştient că le influenţezi viaţa şi eşti răspunzător pentru asta în faţa lor, a părinţilor, a societăţii.
Să nu uităm deci, că a fi un bun dascăl înseamnă atât ”să știi carte” dar și să sții să transmiți informația, să îl înveți pe cel educat nu ce să gândească , să îl înveți cum să gândească. Cu răbdare, inteligență și multă dăruire , un dascăl bun va modela mintea copilului. Așa cum olarul modelează lutul și scoate din el ceva minunat , așa și profesorul poate obține performanță, poate să-i facă pe tineri să se formeze ca oameni, să scoată la suprafață binele și bunul din ei, ca mai apoi acestea să folosească spre binele tuturor.
Profesorul fiind cel ce organizează condițiilor de învățare, contribuie la creșterea calității și eficientei procesului instructiv – educative. În condițiile unui învățământ modern, în care la baza învățării stau acțiunile, profesorilor le revin responsabilități majore în ceea ce privește pregătirea elevilor pentru formarea unei personalități autonome și creative .
La fel ca elevii de azi, dascălii au fost și ei elevi. Majoritatea au învățat aceleași noțiuni de specialitate, aceleași metode și tehnici de predare, dar modul în care și le-au însușit și mai apoi le transmit este diferit de la profesor la profesor. Aici intervine personalitatea fiecăruia dintre noi. În abordarea personalitatii profesorului se poate utiliza clasificarea făcută de Ioan Nicola, care separă premisele necesare alegerii profesiunii de dascăl de pregătirea propriu–zisă în vederea exercitării ei. Primul aspect îl reprezintă calitățile aptitudinale ale profesorului, iar al doilea cultura sa.
În Dictionarul de pedagogie (1979) aptitudinea pedagogică este definită ca fiind “ansamblul de calități necesare unei persoane în vederea exercitării profesiunii de educator” iar aptitudinea didactica este un complex de trăsături care, dezvoltate în cadrul unei temeinice culturi pedagogice se concretizează în „capacitatea de formare a tineretului”.
Aptitudinea pedagogică este esența întregii activități a educatorului, fiind formată în urma deprinderii și stăpânirii unor competențe: cea profesională, psihopedagogică, morală și socio–relațională.
„Metacomunicarea” este, ceva aparte, un plus adus comunicării și trebuie să fim întotdeauna conștienți de existența sa și de faptul că nu oricine o stăpânește.
Modalitățile de exprimare a comunicării subliminale, a metacomunicării sunt:
a) Gândirea pozitivă
În meseria de educator este vitală perspectiva optimistă a abordării problemelor, stabilirea scopurilor și obiectivelor, a strategiei și tacticii activității educaționale.
Gândirea pozitivă este benefică adaptării și integrării sociale, echilibrului biopsihic, performanțelor activității,reușitei și succesului școlar, sustine perseverența de a lupta cu obstacolele și de a le depăși

Gândirea negativă descurajeaza, obstrucționeaza inițiativele subminează încrederea în sine

b) Farmecul personal
Farmecul profesorului este dat inclusiv de capacitatea de comunicare verbală și nonverbală, de metacomunicare. Firea deschisă și deschiderea spre comunicare favorizează stabilirea de relații dorite și așteptate cu elevii, ușurând interacțiunea, colaborarea și dialogul, capacitatea de a asculta, câștigarea și menținerea popularității, a admirației, crearea unei stări de confort psihic interlocutorului (elev, student, parinti, etc.).
În relația profesor – elev, modul dezinvolt de a fi, optimismul, gestul și mimica, modul de exprimare, timbrul si inflexiunile vocii, vestimentația, etc., cuceresc și mijlocesc stabilirea și orientarea relațiilor în sensul dorit și așteptat.
c) Dispoziția pentru umor
Omul ca ființă înzestrată cu inteligență reproduce și crează umorul. Este confirmat de viată că apelând la umorul fin se pot corecta defecte. Umorul- produsul inteligenței, se adresează inteligenței.
Umorul fin- dar nu ironia!, reduce distanța dintre partenerii relației educaționale, detensionează atmosfera încordată, dezamorsează conflicte ,reduce stresul și ajută la depășirea problemelor.
Alte aspect ale personalității unui dascăl ar fi spiritul de obiectivitate și dreptate, optimismul, răbdarea, stăpânirea de sine, modestia, fermitatea, etc. Permanent profesorul trebuie sa fie un exemplu în ceea ce privește igiena morală în timpul serviciului și în afara serviciului.
d) Empatia
G. Leroy spunea: „Procesul de învățământ începe când tu, profesor, înveți de la elev, când tu, situându-te în locul lui, întelegi ce a înțeles el în felul în care a înțeles”.
Empatia este, deci, definită ca disponibilitatea educatorului de a înțelege atât de mult pe elev încât să fie în stare, fără a neglija distanța față de acesta, să trăiască stările elevului. Uneori, un profesor poate deveni extrem de empatic, ceea ce influențează atitudinea față de alți elevi sau la polul opus, total lipsiți de empatie- egocentrici, adică incapabili de a se transpune în situația celuilalt, de a accepta punctul de vedere al acestuia.

e) Tactul pedagogic
Tactul pedagogic este “un simț al măsurii” ce implică discernământ și adeziune sufletească.
Acesta reprezintă „grija cadrului didactic pentru a nu leza demnitatea elevului și a-l influența educativ sau instructiv în chip ingenios, fără duritate si evitând conflictele.” (Vasile Marcu, 2005)
f) Măiestria pedagogică
Un profesor care posedă maiestrie pedagogică este un “artist în meseria sa”.
Măiestria pedagogică se formează datorită contactului cu elevii, timpului petrecut în activitățile școlare și extrașcolare. Fără a fi confundată cu tehnica pedagogică, măiestria pedagogică este o “sinteză” a tuturor însușirilor general –umane și psihopedagogice ale personalitații profesorului. Ea este rezultatul efortului depus pentru dezvoltarea și consolidarea calităților sale de om și slujitor al unei profesiunii. Presupune dăruire și pasiune, receptivitate față de nou, inventivitate, creativitate și abilitate de a acționa în conformitate cu cerințele unei situații concrete.
g) Cultura profesională
A fi profesor înseamnă pe lângă unele calități specifice și prezența unei culturi profesionale dublată de o tehnică de lucru. Prin cultură profesorul si-a creat acea “bogăție lăuntrică” care asigură compatibilitatea educator-educat.
Cultura generală este necesară pentru a face față curiozității elevilor și studenților, pentru a asigura rigoarea științifică, corelațiile interdisciplinare, frumusețea si elevarea exprimării.
Cultura de specialitate se raportează la însușirea cunoștințelor dintr-un domeniu al științei, artei, tehnicii sau culturii, care sunt valorificate in predarea unei discipline școlare. Fără a se confunda cu omul de știință, profesorul trebuie sa fie informat cu cele mai recente noutăți din domeniul său de activitate, cu cele mai recente informații, cu discuțiile și controversele ce au loc în domeniul său. Pregătirea de specialitate reprezintă fundamentul autorității și prestigiului său în fața elevilor.
Cultura psihopedagogică include cunoștințe, tehnici de lucru și modalități de acțiune care facilitează comunicarea pedagogică, cunoștințe teoretice din domeniul științelor educației precum și ansamblul de priceperi si deprinderi practice în cadrul desfășurării acțiunii educaționale.
Putem concluziona că din doi profesori la fel de instruiți în tehnica predării, va avea mai mult succes cel care da dovadă de înclinație, vocație și har.

Profesorul îndeplinește o profesiune de o deosebită impor­tanță, aceea care asigură formarea și pregătirea personalității tinerelor generații și pregătirea lor profesională în cadrul instituțiilor de învățământ, strâns legate de viață, de activitatea socio-profesională, morală și cetățenească.

Profundele transformări înnoitoare au avut efecte considerabile asupra științelor educației, implicit a statutului și a rolului cadrelor didactice.

Odată cu lansarea formală a paradigmei ,,educație pentru toți”, după anul 1990, direcțiile strategice care au impus o mai mare responsabilitate și flexibilitate a serviciilor educaționale românești, au constat în democratizarea școlii și în acțiunile de egalizare a șanselor tuturor elevilor, atribuind cadrelor didactice un nou statut și roluri multiple.
             Preocupările intense ale specialiștilor din domeniul educației, în special din a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-au concretizat în găsirea unor noi soluții la provocările apărute în fața școlii de: dificultățile la învățătură, atitudini și comportamente problematice, clasele incluzive, absenteism, abandon școlar ș.a. Implicit, au generat: preocupări pentru a găsi formule noi de solidaritate umană, căi de prospectare a unor strategii eficiente pentru stimularea progresului la toți elevii, mai ales la cei supradotați,  modernizarea învățământului și a cadrelor didactice.

În ultimii zece ani ai secolului al XXI-lea, prin perfecționarea tehnologiei informațiilor și a comunicațiilor, prin dotarea școlilor și prin înnoirea conținuturilor, ca principal factor exponențial al procesului de învățământ, profesorul modern reunește o serie de competențe, calități și roluri.

            Noțiunea de profesor este asociată în minte, pentru fiecare dintre noi, cu ,,portretul unei anumite persoane care întruchipează tot ceea ce credem noi că reprezintă modelul de dascăl”, sau cu o serie ,,de trăsături, selectată din mulțimea de exemple oferită pe timpul anilor de școală”.

            Necesitatea de a transforma meseria de dascăl în profesia de cadru didactic, a fost impusă de faptul că la nivelul fiecărui stat și în particular a statului român, educația reprezintă o prioritate națională, care are ca obiectiv principal elaborarea unei politici educaționale, în baza căreia este făcută pregătirea pentru viață, la orice vârstă, a ființelor omenești. Activitatea educațională este complexă, adaptată, orientată, dinamică și flexibilă, pentru a stimula idealul fiecărei ființe umane, exprimat prin ,,a fi și  a deveni”, concis: realizează pregătirea omului ca element activ al vieții sociale.
              Educația modernă are ca scop dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și formarea unui tip de personalitate  solicitat de condițiile prezente și de perspectivă ale societății.

            Activitatea didactică a profesorului modern, depășește evidențierea unor calități personale ale acestuia, apreciate prin terminii de: vocație, talent, măiestrie, prin faptul că presupune însușirea unui sistem complex de cunoștințe teoretice, formarea unor deprinderi, abilități, competențe, calități și asumarea unor roluri, într-o manieră riguroasă și controlată, ceea ce reprezintă profesionalismul său.
             Personalitatea reprezintă un termen foarte complex, studiat în psihologie, care exprimă ,,organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină comportamentul său caracteristic”.

Psihologul Gordon Allport a considerat faptul că personalitatea nu este un conglomerat de trăsături, ci o structură complexă și organizată alcătuită pe lângă trăsături comune și de dispoziții personale.

Analiza structurală a personalității cadrelor didactice a fost realizată de către cercetători, luând în considerare influența factorilor interni (ereditari) și a celor contextual-situaționali care au efect asupra evoluției sale, în cadrul socio-cultural specific și prin realizarea obiectivelor instructiv-educative, ceea ce constituie o abordare integrală, unitară, care îmbină maniera structurală cu cea funcțională. De-a lungul timpului, specialiștii au încercat să contureze modelul ,,profesorului ideal”, prin care șă prezinte într-o manieră sintetică totalitatea trăsăturilor și a calităților personale, necesare unui bun specialist. A fost subliniat faptul că, pe lângă caracterul înnăscut și dobândit al cadrului didactic, este necesară și dobândirea unui sistem complex de competențe, care să facă posibilă obținerea de plus valoare în activitatea sa de predare-învățare.
                 Cel mai frecvent aplicat criteriu de stabilire a modelului ,,profesorului ideal” este cel de eficiență în activitatea de predare-învățare, definită în termeni de conduită așteptată și realizată de către elevi. Principala calitate a acestui model, din punct de vedere structural, a fost considerată compatibilitatea dintre ,,vocația pedagogică” și ,,a te simți chemat, ales pentru această sarcină și apt pentru a o îndeplini”.  Vocația pedagogică presupune: ,,iubire pedagogică”, certitudinea valorilor social-culturale, conștiința responsabilității față de copii, față de țară și față de umanitate, în general. Alte însușiri ale ,,profesorului ideal” sunt de ordin: fizic (sănătatea, integritatea fizică, prezența agreabilă, ținuta decentă), intelectual (inteligența, spiritul de observație, memoria bună, imaginația bogată), afectiv ( empatia, generozitatea, pasiunea, entuziasmul), volitiv ( fermitatea, perseverența, consecvența, răbdarea), moral (modestia, onestitatea, corectitudinea) etc.

      Studiile efectuate asupra eficienței activității didactice, au evidențiat faptul că există, sub forma a trei structuri,  legături între trăsăturile de personalitate ale cadrului didactic, referitoare la structurile psihocomportamentale și structurile motivaționale ale elevilor, respectiv:

–  structura A, caracterizată prin: afecțiune, înțelegere, prietenie, în opoziție cu egoismul  
    și distanțarea;

–  structura B, caracterizată prin: responsabilitate, spirit metodic, acțiuni sistematice, în  opoziție cu șovăiala și neglijența;

– structura C, caracterizată prin: putere de stimulare, imaginație, entuziasm, în opoziție cu inerția și rutina.

Trăsăturilor de personalitate amintite, li se adaugă anumite ,,standarde de performanță”, potrivit criteriului competenței, care reprezintă o structură de ,,calități, aptitudini-abilități și cunoștințe”, activate în mod diferit, în funcție de tipul sarcinii didactice și de rolurile specifice pe care trebuie să le îndeplinească acel cadru didactic. Datorită acestui fapt, a fost definit conceptul de ,,profil de competență”, de către specialiști în psihopedagogie, care au elaborat apoi un model al profesiei didactice, care cuprinde mai multe tipuri de competențe generale care pot fi dezvoltate și anume, competențe: metodologice; de comunicare și relaționare; de evaluare a performanțelor elevilor; psihosociale; tehnice și tehnologice; de management al carierei.
      Structurile menționate, pot fi deplin înțelese, dacă sunt studiate din punctul de vedere al noțiunii de ,,competență pedagogică”, care este utilizată cu înțelesul de ,,standard profesional minim”, ce poate fi abordat în sens larg (prin referire la ,,capacitateta  unui educator de a se pronunța asupra unei problem pedagogice, pe temeiul cunoașterii aprofundate a legităților și determinărilor fenomenelor educative”), sau în sens restrâns (prin referire la capacitatea unei persoane de a realiza, la un nivel de performanță, totalitatea sarcinilor tipice de muncă, specifice profesiei de cadru didactic).
      Sintetizarea rezultatelor cercetărilor  realizate, referitoare la caracteristicile și competențele ,,profesorului eficient” este următoarea:

•stabilește cu claritate obiectivele educative pe care urmează să le realizeze cu elevii;
• le prezintă elevilor cele mai înalte performanțe de atins;

•identifică și concepe activitățile de învățare care sunt relevante pentru viața cotidiană;
•manifestă preocuparea de a se adapta diversității elevilor;
•creează și menține în sala de clasă un climat de lucru favorabil învățării;
•încurajează interacțiunea socială în clasă;
• le oferă elevilor o structură de lucru de natură să le ghideze eforturile de învățare;
• facilitează prelucrarea/procesarea informațiilor de către elevi prin folosirea diverselor metode și strategii didactice;

•dezvoltă capacitățile de esențializare a informațiilor de către elevi;
• stimulează dezvoltarea intelectuală a elevilor prin structurarea sarcinilor de învățare, prin antrenarea lor în diverse situații de lucru cu informațiile;
• realizează o permanentă monitorizare a progresului elevilor în îndeplinirea obiectivelor propuse.

La nivelul de ,,profesor performant” se ajunge după parcurgerea mai multor niveluri cu etape evolutive ale perfecționării, cum ar fi:

–  nivelul deprinderilor de lucru singulare (care coincide cu perioada de formare inițială a   viitorilor profesori, caracterizată prin prezența unor capacități care asigură realizarea unor sarcini de lucru punctuale cu elevii);

     –  nivelul reproducerii unor scheme de acțiune propuse de diverse instrumente de lucru;
     –  nivelul competenței pedagogice propriu-zise, când profesorul este capabil să preia, să adapteze și să aplice creativ diverse metode, în funcție de context.
      
Din cele prezentate, se poate deduce faptul că nivelul de performanță la care formarea și dezvoltarea unui cadru didactic ajunge, se poate considera ca și ,,competență pedagogică”, reprezentând ,,diferiți algoritmi metodici, preexistenți, de realizare a unor sarcini de lucru”, care sunt ,,selecționați, combinați și puși în aplicare în funcție de modificările contextului instituțional în care se desfășoară activitatea instructiv-educativă cu elevii”.

Competența pedagogică a unui cadru didactic se poate evalua prin:

·         testarea aptitudinilor de predare; aprecierea deprinderilor de predare

·         aprecierea gradului de integrare a deprinderilor de predare în conducerea unor activități de învățare ale unui grup de elevi

·         aprecierea stabilității în obținerea performanțelor

·         adaptabilitatea la situații noi

·         curba efortului personal

      Competența pedagogică a unui cadru didactic poate fi analizată doar în strânsă legătură cu cea de aptitudine pedagogică, prin care se asigură dobândirea de noi capacități, cunoștințe, priceperi, deprinderi, fiind componenta funcțional-operațională, specială, a personalității, dependentă de experiența pedagogică a persoanei. Aria cea mai mare de cuprindere aparține competenței pedagogice (în comparație cu aptitudinea pedagogică), presupunând și efectele din planul practic ale activității pedagogice, fiind ,,o variabilă instrumental, practică, efectivă, însemnând atât pregătire de specialitate, cât și cunoștințe psihologice despre specificul personalității elevilor, particularitățile de învățare, capacitățile de transmitere a cunoștințelor, de folosire a diverselor metode și strategii”.
Structural, aptitudinea pedagogică are trei componente, care vizează domeniile: cognitiv, organizatoric și comunicativ și care presupune, în același timp, existența subcomponentelor: spiritul de observație pedagogic, imaginația pedagogică, exigența, tactul pedagogic, atenția distributivă, spiritul organizatoric, creativitatea în plan pedagogic. 
      Noțiunea de status pedagogic reprezintă poziția socială ocupată de cadrul didactic în grupul școlar căruia îi aparține, la un moment dat.

      Noțiunea de rol vizează comportamentul individului aflat în dubla ipostază: ,,de subiect și de obiect al expectanților, emițător și receptor al acestora”. Modul în care o persoană își îndeplinește rolul, poate contribui la validarea statusului, având de suferit dacă rolul este defectuos realizat sau ignorat; un status social înalt presupune un repertoriu mai vast de prescripții, în timp ce un status mai scăzut antrenează un număr mai limitat de comportamente obligatorii, respective o libertate mai mare individului.     
      Cele două noțiuni: de status și de rol (care este de două tipuri: prescris – constituit din normele grupului, din așteptările membrilor acestuia față de persoana în cauză și efectiv – ansamblul variat de comportamente directe, realizate în mod specific de un individ), pot fi înțelese doar în relație, având o parte comună de intersecție.
Școala și clasa de elevi sunt sisteme sociale în care se desfășoară o dinamică bazată pe legile și principiile interacțiunii umane, studiate de psihosociologi. Atât cadrele didactice, cât și elevii sunt ,,actori sociali” în cadrul activităților instructiv-educative și în dinamica rol-statusurilor, specifică unei organizații școlare, ceea ce implică ,,o redefinire a rolurilor profesorului, o multiplicare și diversificare a funcțiilor acestuia în condițiile în care societatea contemporană este din ce în ce mai mult orientată către cunoaștere, în condițiile declinului numeric și, în consecință, și în condițiile unui declin al calității personalului didactic”.

Exercitarea rolurilor cadrelor didactice din spațiul școlar este supusă multor influențe și presiuni, uneori de tip contradictoriu, excesiv de presant, care au ca efect un ansamblu de ,,așteptări de rol”, produse de către factori de tip organizațional/instituțional (inspectori, directori, șefi de catedră) sau/și de către factori parțial reglementați instituțional (categorie care include părinții, elevii, colegii). Rezultatele pot genera uneori așa-numitele ,,conflicte de rol”, care se pot manifesta ca și:  ,,conflicte personalitate-rol”, ,,conflict intrarol” și ,,conflict interol”, ceea ce evidențiază necesitatea realizării unui echilibru între aspectul organizațional și între aspectul pedagogic (pe care trebuie pus accentul), al organizației școlare.     
Variabilele în funcție de care se atribuie roluri cadrelor didactice, stabilite de psihosociologi sunt:

• activitatea principală pe care o desfășoară în școală și care este una instructiv-educativă;
• funcțiile pe care trebuie să și le asume într-un context sociocultural, instituțional, specific;
• obiectivele pe care trebuie să le realizeze împreună cu diverși parteneri.      
      
După funcțiile asumate și îndeplinite în plan didactic, Dan Potolea a stabilit rolurile principale ale cadrelor didactice, ca fiind:

• de organizare și conducere a clasei ca grup social;
• de consiliere și orientare școlară și profesională;
• de îndrumare a activității extrașcolare;
• de perfecționare profesională și cercetare pedagogică;
• de activitate socioculturală.     
      Rolurile profesorului, descrise de către Adrian Nicolau sunt:

1)     calitatea de educator – foarte importantă, deoarece ,,profesorul trebuie să se dedice transmiterii și cultivării valorilor morale, a dezvoltării și cultivării valorilor morale, a dezvoltării unor sentimente pozitive față de sine, cât și față de ceilalți (încredere, respect, generozitate etc.), a deprinderii unor comportamente de cooperare, de manifestare liberă, creatoare”, excluzând ,,dirijismul, autoritarismul, etichetarea, marginalizarea, neâncrederea, suspiciunea, agresivitatea”, din orice conduită manifestată de profesor;
2) organizator al procesului de predare-învățare-evaluare – profesorul modern trebuie să fie un profesionist, un foarte bun cunoscător atât al domeniului de specialitate, cât și al celui psihopedagogic;

3)funcția de partener al educației – vizează relațiile educative pe care personalul didactic trebuie să le stabilească împreună cu alți factori educativi (părinții elevilor, alte instituții educative), încât fie în mod independent, fie prin colaborare, să găsească cele mai potrivite căi, din punct de vedere sociomoral, valoric, pentru a contribui la educarea optimă a copiilor;
4) membru al corpului profesoral – fiecare cadru didactic trebuie să: participe activ la viața școlii, ca și organizație; să colaboreze cu colegii la creșterea actului educativ și la menținerea climatului optim educativ în școală; la pozitivarea imaginii școlii prezentată de mass-media prin cultivarea unor valori autentice; aibă o atitudine responsabilă fașă de propria pregătire și față de pregătirea elevilor.

Shaun Gallagher a identificat trei tipuri de roluri ale laturii pedagogice ale cadrelor didactice și anume:

• de executor, de aplicant al planurilor și al programelor școlare, al scopurilor obiectivelor cuprinse în paginile acestora;

• de persoană-resursă în rezolvarea problemelor emoționale și motivaționale ale elevilor;
• de facilitator al dezvoltării cognitive și morale ale elevilor.

Anita E. Woolfolk a realizat o altă clasificare a rolurilor aferente statutului cadrelor didactice:

• de expert în actul de predare-învățare, de transmițător de cunoștințe, dar și de metode și de stiluri educaționale;

•de declanșator și de susținător al interesului pentru învățare al elevilor;
• de lider în clasa de elevi;

• de manager, de persoană care supraveghează, dirijează și organizează activitățile desfășurate în clasă;

• de model sociomoral pentru elevi, de transmițător de valori și de atitudini;
• de profesionist care analizează, studiază și interpretează fenomenele psihosociale din clasă.
      Ceea ce se desprinde evident, este faptul că pentru fiecare funcție deținută de către un cadru didactic există o serie de roluri, respectiv de sarcini, pe care trebuie să le îndeplinească și pentru a căror îndeplinire ,,trebuie să implice întreg ansamblul său structural-funcțional de atitudini, aptitudini, competențe, capacități, să lucreze la formarea și dezvoltarea sa personală și profesională”.

      Un alt set de funcții, foarte importante ale cadrelor didactice sunt cele de conducere, respectiv de: îndrumare, control, conducere, planificare și de evaluare în procesul instructiv-educativ. Expresia unui ansamblu de moduri de comportament manifestate frecvent în conduita fiecărui cadru didactic în aceste ipostaze, este foarte importantă, deoarece țin de expresivitatea acestora la: organizarea activităților în sala de clasă; activitățile de control; sancționarea diverselor conduite ale elevilor; planificarea conținuturilor de predare-învățare; rezolvarea dificultăților apărute în diferite momente în clasă; stimularea și întreținerea interesului pentru învățare al elevilor. Evaluarea progreselor cognitive ale elevilor poate fi considerată, în acest caz, ,,stilul educațional” al profesorului.
Prin stilul educațional al unui profesor de înțelege comportamentul său , sub toate aspectele, în procesul educativ, mai exact, este expresia originalității fiecărui educator (incluzând și părinții elevilor), a modului său aparte de a fi, a culturii sale pedagogice, a unor: concepții, opinii și mentalități.

Tipurile de stiluri educaționale au fost clasificate în mai multe moduri, iar unul dintre acestea este: stil autoritar, stil democratic și stil ,,laissez-faire”.  
      Specialiștii au identificat patru factori care determină eficiența profesorilor în planul conducerii: ,,charisma”, ,,ascendența”, ,, resursele informative și intelectuale”, ,,resursele de putere”. Prin corelații stabilite între poziția de autoritate și cea de putere, au fost identificate mai multe tipuri de control exercitate de profesor: autoritar; permisiv; centrat pe modificările de comportament ale elevilor; centrat pe cultivarea unor relații de parteneriat cu elevii; științific, centrat pe aspectele de ordin cognitiv; centrat pe conexiunile școlii cu alte subsisteme sociale.
      De-a lungul carierei didactice, profesorii nu pot fi caracterizați de către un anumit stil educațional, deoarece aceste stiluri nu există în stare pură, ci doar combinate și nici nu sunt unele mai avantajoase sau mai eficiente decât altele. Totuși, afirmă faptul că în activitățile educaționale, cel mai potrivit stil este cel care asigură eficiența învățării, stimulând interesul elevilor pentru studiu, generându-le și satisfacția reușitei în învățare. Recomandarea specialiștilor constă în aplicarea stilului democratic, pe durată de timp mai mare, fiind favorabil dezvoltării libere și autonome a elevilor și aplicarea stilului autoritar, când trebuie realizate sarcini în mod rapid. Aceștia certifică faptul că eficiența stilurilor educaționale constă în ,,natura sarcinii și a situației cu care se confruntă” grupul de elevi, ,,de caracteristicile de personalitate ale profesorului și ale elevilor, de vârsta acestora, de natura obiectivelor grupului etc.”
      Prin prisma finalităților, specialiștii psihopedagogi au subliniat faptul că stilul cel mai potrivit este ,,stilul centrat pe elev”, concretizat pe: nevoile, trebuințele și dorințele acestuia, situație în care, profesorul devine:

• ,,pedagog care nu impune informații științifice, idei, opinii, ci care adoptă o   manieră nondirectivă, diferențiată, individualizată în realizarea demersului de predare-învățare;
• proiectant, tutore, manager, moderator, organizator, persoană care proiectează, simulează, organizează, orientează, reglează și ameliorează activitatea de cunoaștere desfășurată de elevi;
• mediator al învățării, facilitând legătura dintre cunoaștere și acțiune;
• partener al elevului într-o relație educațională interactivă;
• coordonator, consilier al elevilor în munca lor personală, în orientarea lor legată de utilizarea timpului de lucru, de folosirea optimă a materialelor, a mijloacelor;
• valorizator al schimburilor intelectuale și verbale realizate în cadrul instruirii;
• persoană resursă pentru organizarea și derularea activităților propuse de/pentru elevi;
• transmițător de informații, de atitudini, principii;
• agent, autor și autor în derularea demersurilor educative;
• evaluator, care pune în practică metode, tehnici de evaluare și care încurajează, susține eforturile de învățare ale elevilor”.

              Cea mai importantă variabilă potrivit căreia promovarea unui stil adecvat în activitatea instructiv-educativ-formativă a unui cadru didactic este personalitatea acestuia, prin ale cărei caracteristici are posibilitatea să-și moduleze comportamentul în diferite situații specifice, eficientizarea lor favorizând dezvoltarea unor competențe multiple și a unor atitudini.

Comisia Europeană a elaborat, în ultimii ani, o serie de documente prin care sistemele educaționale din statele membre să adopte strategii referitoare la învățarea (formarea, educarea) permanentă în cadrul unor programe, cum ar fi: Comenius și eTwinning, din cadrul amplului program  ,,Lifelong Learning Programme”, în care sunt incluse din anul 2007. Dintre obiectivele pe care aceste strategii ar trebui să le realizeze, fac parte:

1) creșterea calității și a eficienței sistemelor educaționale și de formare profesională în U.E.;
2) facilitarea accesului tuturor cadrelor didactice în sistemele educaționale și de formare profesională;
3) deschiderea sistemelor educaționale și de formare profesională, la nivel european și mondial.
     Problema ridicată frecvent în situațiile educaționale mai puțin eficiente a relevat faptul că didactica reprezintă ,,axul central al reformei învățământului românesc”, iar situațiile de criză nu reprezintă rezultate ale dotării instituțiilor de învățământ și a organizării procesului instructiv-educativ, ci în desfășurarea proceselor de învățare, care trebuie optimizate. Optimizarea proceselor de învățare poate fi realizată doar de cadre didactice foarte bine pregătite, fapt pentru care se impune o perfecționare și o formare continuă.

     Personalitatea cadrelor didactice, moderne, se formează, în mod conștient, prin impunerea ,,ca exigență o permanentă deschidere față de orice este nou”, în dezvoltarea carierei lor, prin procese de lungă durată, care încep cu includerea fiecăruia într-un program de formare inițială și se continuă pe parcursul evoluției profesionale și chiar al întregii vieți. Cele două etape de formare și de perfecționare: inițială și continuă, sunt realizate prin efortul asumat de către instituțiile organizatoare și de către cursanți, constând în acumulare de credite/credite transferabile/ore de studiu. În ultimii ani, foarte multe cadre didactice au optat pentru efectuarea de cursuri de perfecționare prin învățământ la distanță (ID) și prin programe eLearning prin internet (cum ar fi: AEL, iTeach, eTwinning ș.a.).

             În învățământul modern, procesul didactic a devenit și devine, tot mai centrat pe elev și mai  optimizat prin intermediul tehnologiilor moderne și al instrumentelor web 2.0, web 3.0 etc., însă condiția reușitei este aceea că, profesorul modern, trebuie să stăpânească foarte bine didactica, pentru managementul performant al activităților.

Profesiunea didactică este asociată cu câteva categorii fundamentale de roluri, acceptate de majoritatea sistemelor de formare a profesorilor: proiectare, mangementul și organizarea activităților de învățare, consiliere psiho-educațională, managementul clasei de elevi, comunicare cu elevii, părinții și colegii, dezvoltare profesională de-a lungul vieții, participare la perfecționarea procesului educațional și a inovațiilor din școală, oferirea de servicii educaționale pentru comunitate etc.

Personalitatea profesorului în condițiile învățământului actual presupune și o serie întreagă de calități, determinate de specificul și complexitatea muncii pe care o desfășoară. Profesorul își asumă deci o multitudine de roluri, a căror exercitare este dependentă de personalitatea lui. În școală, profesorul este conducătorul activității didactice care se desfășoară în vederea realizării obiectivelor prevăzute în documentele școlare. Referitor la diversitatea rolurilor pe care le poate exercita profesorul, Anita E. menționează următoarele:

Profesorul, ca expert al actului de predare-învățare: el poate lua decizii privitoare la tot ceea ce se întâmplă în procesul de învățământ.

Profesorul, ca agent motivator, declanșează și întreține interesul, curiozitatea și dorința lor pentru activitatea de învățare.

Profesorul, ca lider, conduce un grup de elevi, exercitându-și puterea asupra principalelor fenomene ce se produc aici. Este un prieten și confident al elevilor, un substitut al părinților, obiect de afecțiune, sprijin în ameliorarea stărilor de anxietate.

Profesorul, în ipostază de consilier, este un observator sensibil al comportamentului elevilor, un îndrumător persuasiv și un sfătuitor al acestora.

Profesorul, ca model: prin întreaga sa personalitate, prin acțiunile, comportamentul său este un exemplu pozitiv pentru elevi.

Profesorul, ca profesionist reflexiv, se străduiește tot timpul să înțeleagă și să reflecteze asupra întâmplărilor inedite din clasă, să studieze și să analizeze fenomenele psihopedagogice cu care se confruntă.

Profesorul, ca manager, supraveghează întreaga activitate din clasă, asigură consensul cu ceilalți profesori, cu părinții și cu ceilalți factori.

Profesorul își asumă deci o multitudine de roluri, a căror exerci­tare este dependentă de personalitatea lui.

Dar pe lângă activitatea didactică profesorul desfășoară și o activitate extrașcolară sau cultural-educativă. Corolarul conținutului social al acestei profesiuni constă în participarea la evenimentele și frământările social-culturale ale timpului în care trăiește și ale poporului din care face parte. În această ipostază, profesorul ne apare ca pedagog social, animat de grija pentru ridicarea gradului de cultură și al națiunii sale.

Desfășurându-și activitatea profesională în cadrul școlii, dascălul nu încetează de a fi un educator și în afara ei, urmărind, bineînțeles, obiective specifice și apelând la mijloace și forme adecvate. Numai în măsura în care profesorul își continuă misiunea și în afara cadrului profesional pe care îl oferă școala poate fi considerat un educator al poporului său. Cele două laturi ale activității sale, școlară și extrașcolară, nu numai că se presupun, dar se și întregesc și se completează reciproc, imprimând acestei profesiuni un rol sporit în progresul general al patriei noastre.

Profesorul este cel care orientează și stimulează curiozitatea naturală și interesul spontan al elevilor pentru descoperire, cel care îndrumă și încurajează activitatea de organizare și integrare a datelor culese, a cunoștințelor reactualizate în vederea aplicării lor la soluționarea problemelor date, lăsându-le: libertatea de examinare a faptului real ori de analiză critică a conținutului unui text; independență în activitate; operativitate și rapiditate în reacții (cognitive, afective, motrice); deplină responsabilitate pentru ceea ce întreprind.

În funcție de necesități, de gradul de autonomie sau semiautonomie a învățării, el poate interveni din când în când, canalizând energiile partenerilor săi. Astfel, el este cel care oferă explicații, dă lămuriri, răspunde la întrebări, îi ajută să utilizeze corect anumite materiale, instrumente sau utilaje, caută să-i ajute să evite devierile inutile, încercările fără obiect, eventualele erori și pierderi de timp.

Profesorul este cel care, ținând seama de logica învățării, orientează ceea ce elevii au de făcut, devine ghid al demersului lor euristic, canalizându-i în direcția obținerii rezultatelor așteptate, în loc de a le impune într-o manieră directă, dinainte stabilită cu mai multă sau mai puțină rigurozitate.

În literatura de specialitate se apreciază că profesiunea didactică nu se poate restrânge doar la cea de simplă sursă de cunoștințe. Rolul conducător al profesorului în activitatea didactică rămâne însă una dintre coordonatele de bază ale misiunii sale. Wolfolk menționează următoarele funcții ale profesiunii didactice: luarea deciziilor privitoare la ceea ce se întâmplă în procesul de învățământ; declanșarea și întreținerea interesului elevilor, curiozității și dorinței lor pentru activitatea de învățare; conducerea grupului de elevi; îndrumă persuasiv elevii, îi sfătuiește și observă comportamentul acestora; reprezintă un model pozitiv de personalitate și comportament pentru elevii săi; înțelege, reflectează asupra întâmplărilor din clasă, studiază fenomenele psihopedagogice cu care se confruntă.

Asumându-și o multitudine de roluri, profesorul trebuie să conștientizeze că exercitarea lor depinde de personalitatea pe care și-o modelează. În acest sens, un rol deosebit în exercitarea acestei profesiuni îl au anumite componente ale personalității: cultura profesională, calitățile atitudinale și cele aptitudinale. De fapt, pentru ca anumite cunoștințe să fie transmise de la o persoană la alta și acceptate, trebuie întotdeauna ca între ele să existe un schimb afectiv format din încredere și dispoziție receptivă dintr-o parte și din alta.

Rolul profesorului poate să fie analizat și din perspectiva relației profesor-elev. Având în vedere valorile societății contemporane (libertate, responsabilitate, toleranță, cooperare), se impune o nouă abordare a relației profesor-elev: asumarea de către profesor și elevi a unei responsabilități morale comune în cadrul relației educaționale, conducând la angajarea afectivă și efectivă în procesul educațional; recunoașterea reciprocă a „dreptului de a fi altfel” și valorizarea fiecărei ființe umane în parte, indiferent de cât și de cum este diferită; încrederea în posibilitățile fiecărei ființe umane de a progresa; recunoașterea faptului că toți elevii și profesorii sunt parteneri sociali cu funcții complementare, dar cu responsabilitate comună; considerarea școlii ca mediu de construcție culturală; renunțarea la principiul „căii optime unice” și conștientizarea faptului că majoritatea problemelor sociale și umane au mai multe soluții echi-finale și echivalente; promovarea autenticității și sincerității – a fi tu însuți este mai important decât a avea dreptate.

Educația se sprijină pe patru piloni importanți: a învăța să știi, a învăța să faci, a învăța să trăiești împreună cu alții și a învăța să fii. În funcție de această optică, dar și de implicațiile globalizării asupra indivizilor, ale problematicii lumii contemporane, educatorii din învățământ urmează să îndeplinească roluri noi.

Așa de exemplu, prin metodologia de aplicare a noului curriculum național, li se cere educatorilor din învățământ să creeze activități (situații) de învățare adecvate obiectivelor proiectate, ținând seama, desigur, de natura subiectului lecției și de particularitățile clasei sau ale grupei de elevi. Ideea nu este nouă în pedagogie, însă rolul profesorului este mai recent, el fiind astăzi formulat explicit și specificat în documentele de proiectare didactică. Evident, cu cât situațiile de învățare vor fi mai bine alese sau imaginate de profesor, cu atât mai interesantă și mai eficace în planul învățării va fi activitatea de instruire.

Un alt rol nou ar putea fi acela de meditator în procesul cunoașterii sau de consiliere, alături de rolul tradițional de transmițător de informații, la care nu se renunță, dar a cărui pondere este, vizibil, în scădere în cadrul învățământului modern, centrat pe competențe. De asemenea, profesorul este astăzi un veritabil agent al schimbării, pregătindu-și elevii în această perspectivă, care se constituie tot mai mult într-o dimensiune a omului contemporan.

Nu în ultimul rând, profesorul este chemat să se implice în luarea deciziilor de politică educațională la diferite niveluri, precum și în procesul complex, dificil de inserție profesională și socială corespunzătoare noilor condiții. O seamă de roluri noi derivă și din implicațiile educației permanente asupra programelor școlare. Acestea tind să se integreze atât în plan orizontal, cât și pe verticală, să fie centrate pe valori, atitudini și motivație, să cultive independența, propria responsabilitate, flexibilitatea, facilitând dezvoltarea oamenilor.

   Rolul cadrului didactic este multiplu, aceasta generează schimbarea prin tehnici si metode specifice educației si in funcție de specificul vârstei copilului și de particularitățile de personalitate. În contextul evoluției actuale care este caracterizată de o dinamică fără precedent, rolul cadrului didactic este acela de a acorda procesul educațional cu descoperirile actuale ce țin de educație, neurobiologie, psihologie ș.a.. Dezvoltarea capacității copilului, a potențialului cognitiv și emoțional, este o preocupare continuă a cadrului didactic. De aceea este importantă direcția care stimulează dintr-o altă perspectivă evoluția copilului, a potențialului uman.

 Cuvântul inteligență este teoretizat ca esența care se află în noi, cea care rezolvă problemele matematice, cea care ne face să memorăm, cea care planifică tot felul de strategii sau cea care ne face să ne dezvoltăm decisiv în mediul nostru.

Inteligența intra-personală este deja definită ca un exemplu în cadrul Teoria inteligențelor multiple de Howard Gardner. O definește ca fiind „Viață emoțională proprie” și este atașat inteligenței interpersonale (cea care are capacitatea de a interacționa cu ceilalți), logico-matematică (inteligența non-verbală, cea care evaluează coeficientul de inteligență), spațial (vizualizare), muzical și lingvistic ( și comunicare orală) și sintetic-corporal (în domeniile sportului, dansului sau mișcărilor cu reflexe).

Ce este inteligența intrapersonală?

Inteligența intra-personală este definită ca una dintre abilitățile mentale ale caracterului nostru, din „eu” -ul nostru interior. Acest tip de inteligență se referă la nivelul sau gradul în care o persoană cunoașteți aspectele cele mai interioare: a gândi, a acționa și a simți. Din acest punct, ar fi necesar să analizăm care este capacitatea acelei persoane de a ști cum este propriul interior, în ce măsură se cunoaște pe ea însăși.

Cum ne putem cunoaște pe noi înșine?

A ne cunoaște pe noi înșine este faptul recunoașteți toate sentimentele care fluctuează în mintea noastră și în propria noastră ființă. Având aceste cunoștințe putem cunoaște diferențiază toate stările noastre, reușește să le canalizezi și profită de acest avantaj pentru a ne reglementa comportamentul față de anumite obiective.

Calitățile unei persoane cu inteligență intrapersonală

Acest tip de inteligență evaluează tipul de model care interacționează în sine, cu cunoașterea propriei persoane, imaginea individuală precisă și obiectivă care se proiectează, cu stările lor de spirit în care includ emoțiile, dorințele, stima de sine, autodisciplina și înțelegerea de sine.

• O persoană trebuie să aibă capacitatea de a ajunge au autocontrol și autodisciplină.
• Cunoaște-ți propriile limitări și cunoștințe.
• Au capacitatea de a faceți o meditație asupra a ceea ce se întâmplă y obțineți o performanță din ea.
• Avea stima de sine crescută.
• Vezi totul realist și să fim conștienți de evaluarea cine suntem și ce vrem. Și, mai presus de toate, acordă importanță acțiunilor noastre.
• Ne face să știm mult mai bine cum să ne satisfacem nevoile emoționale, când ar trebui să ne liniștim când avem nevoie și cum acționează cu caracter practic atunci când ni s-a întâmplat ceva.

În plus față de inteligența intrapersonală, crește și mai mult capacitatea noastră de empatie față de ceilalți. Vom putea să înțelegem oamenii mult mai bine și să știm cum să interacționăm cu ei. Aceasta înseamnă să fii mult mai sociabil cu toți oamenii din jurul tău și te face popular.

 Inteligența intrapersonală presupune capacitatea de a înţelege ce se întâmpla în universul nostru psihologic, de a avea o reprezentare de sine corectă, de a cunoaşte calităţile şi punctele slabe, de a avea conştiinţa stărilor interioare, a propriilor intenţii, motivaţii, de a-ţi cunoaşte temperamentul şi dorinţele; de asemenea, capacitatea de autodisciplină, autoînţelegere şi autoevaluare.

O persoană cu asemenea tip de inteligenţă îşi petrece timpul reflectând, gândind, autoevaluându-se. Nevoia de introspecţie transformă inteligenţa în ceva extrem de intim.

Inteligența intrapersonală presupune conștiință de sine și sensibilitate crescută, înțelegerea propriilor calități și slăbiciuni, credințe limitative, motivații, atitudini, dorințe și emoții. Astfel de oameni au de asemenea un grad crescut de auto-control, înțelegere de sine și stimă de sine (psiholog, psihiatru și filosof). Acest tip de inteligență se manifestă prin alte tipuri de inteligență definite de Gardner.

Cum învață copiii care au o inteligență intrapersonală

Copiii cu acest tip de inteligență intuitivă au o înclinație spre auto-cunoaștere și chiar auto-examinare. Acești copii introverți prin natura lor își resimt puternic calitățile și slăbiciunile pentru a-și înțelege mai bine propria dezordine mintală. De la un stadiu timpuriu, au propriile lor valori și scop în viață. Acțiunile lor sunt ghidate de o intuiție puternică, auto-motivare și dorința de a excela. Armonia lor interioară este perturbată uneori de analiza constantă, de profunzime, a experiențelor personale.

În educarea lor trebuie să le oferi acestor copiii oportunitatea de a-și auto-organiza procesul de învățare. Ei nu au nevoie de control, ei înșiși sunt suficient de organizați. Asemenea copii nu trebuie forțați, fiindcă asta doar le va întări rezistențele și dorința de a se închide și mai mult în ei înșiși, iar aceasta nu va duce la nimic bun.

Inteligența intrapersonală. Idei pentru a îmbunătăți acest tip de inteligență

Activități pentru inteligența intrapersonală

• Stabilirea de obiective și atingerea acestora;
• Împărtășirea experiențelor personale semnificative;
• Concentrarea pe o slăbiciune personală și încearcarea de a o îmbunătăți;
• Reflectarea asupra unei acțiuni;
• Cititul.

Inteligența interpersonală. Ce este și cum să o îmbunătățim?

Inteligența interpersonală este capacitatea omului să se raporteze și să comunice cu cei din jurul lui. Este una dintre cele opt inteligente multiple stabilite de psihologul american Howard Gardner în teoria sa. Această clasificare se încadrează în conceptul unitar de inteligență.

Din acest moment, caracterul matematic sau succesul academic încetează să mai fie considerate singura inteligență, iar alte forme de talent legate de sentimentele, relațiile personale, sport și alte contexte în care se mișcă.

Inteligența interpersonală este fundamentală pentru a înțelege cum simt sau ce simt oamenii din mediul în care trăiți. Este o facultate esențială pentru anumite profesii, în special cele care sunt exercitate în fața publicului, cum ar fi cea comercială. Ca și pentru relațiile intime sau personale.

Unele profesii necesită o inteligență interpersonală foarte acută și dezvoltată pentru a îndeplini sarcinile asociate acestor activități. Unele dintre aceste profesii sunt comerciale, profesori, medici sau personal clinic, lideri politici sau de altă natură, de exemplu, religioși și actori. În toate acestea, trebuie avut în vedere diferența oameni.

Potrivit lui Gardner însuși, definiția sa de inteligență este strâns legată de efectul pe care individul îl provoacă în alții. Plecând de la acest aspect, este important interrelaționarea dintre ființele umane, iar de aici se naște înțelegerea interpersonală.

De fapt, după cum afirmă psihologul american, daunele din această zonă a creierului pot produce schimbări în personalitate, unele dintre ele ireversibile.

Aceste daune pot duce, de asemenea, la unele tipuri de demență sau boli mentale și neurodegenerative, cum ar fi boala lui Pick, care afectează în mod direct comportamentul și controlul persoanei care suferă de emoții.

Originea biologică a inteligenței interpersonale este fundamentală pentru a o înțelege mai bine.

În cele din urmă, Gardner vorbește despre doi factori biologici esențiali care afectează în mod substanțial dezvoltarea gândirii interpersonale și care diferențiază oamenii de animale, deși unii sunt deja înfloritori în unele mamifere, cum ar fi primatele.

Una este atașamentul emoțional față de mamă sau cel care joacă rolul de mamă. Celălalt factor este importanța pe care omul o acordă interacțiunii sociale, element deja folosit de societățile preistorice pentru sarcini precum vânătoarea care necesită o echipă și care este originea nevoilor organizaționale și de coeziune și de grup care au ființele umane.

Inteligența interpersonală vs. Inteligența emoțională

Concepția lui Gardner despre inteligența interpersonală este foarte asemănătoare cu inteligența emoțională care definește psihologul și jurnalistul științific Daniel Goleman.

Potrivit lui Howard Gardner, Intelligence Reframed, comportamentele pe care Goleman le propune în cartea sa Inteligenta emotionala ele corespund perfect cu ideea lor de inteligență interpersonală și, de asemenea, cu cea a inteligenței intrapersonale, deoarece aceste comportamente au de-a face cu emoțiile individului și ale restului oamenilor din jurul lui.

Cu toate acestea, principala diferență observată de Gardner este că Goleman lasă deoparte domeniul academic al inteligenței pentru a se concentra asupra altor aspecte, cum ar fi valorile și evoluția.

Cap. II     Aplicații practice

   Tematica abordată în cadrul capitolului anterior are un impact semnificativ în dezvoltarea și evoluția umanității prin intermediul educației formale și nonformale. Demersurile care fac posibilă o asemenea schimbare, una dorită și apreciată datorită modului prin care crește calitatea stilului de viață, se obține prin intermediul unor activități care sunt potrivite elvilor și care să îi stimuleze prin curiozitate și angajare în proces. Am descries mai jos câteva exerciții și tehnici folosite pentru a dezvolta inteligența interapersonală și interpersonală la copii. Este necesar să evidențiem căacestea conduc la creșterea stimei de sine și la o pontențare a resurselor personale ale copiilor.

Inteligența interpersonală, ca toate celelalte tipuri de inteligență, are o componentă nativă, care vine din combinația de gene din care a rezultat fiecare persoană, dar și o componentă formată în urma antrenamentului. Adică e ceva ce poate fi îmbunătățit în orice moment – însă cea mai propice perioadă e cea a copilăriei. Iată cum: 

Jocul de rol

Încă de la vârste fragede, antepreșcolarii și preșcolarii se îndreaptă la un moment dat în mod natural spre jocuri de rol. Majoritatea copiilor lumii preferă de-a doctorul, de-a școala sau de-a polițistul și infractorul. Dar sunt multe alte jocuri de rol pe care le puteți încerca acasă: la cumpărături, la hotel, la piscină, la spectacol. Jocurile de rol pot fi condimentate cu situații așa-zis neprevăzute introduse de adult, pentru a îi forma copilului capacitatea de a reacționa și de a răspunde corespunzător evenimentelor. Partea cea mai importantă cu jocurile de rol e că trebuie jucate în mod repetat. În acest fel, copilului îi vin idei noi, mai reflectează asupra situației, o înțelege în mod diferit și va găsi singur soluții la tot felul de probleme. 

 

Proiecte comune cu alți copii

Condiția cheie pentru dezvoltarea inteligenței interpersonale este… expunerea constantă la alte persoane. Nu te poți aștepta ca un copil care petrece singur în curte 95% din timp (sau în fața ecranelor) să aibă o inteligență interpersonală foarte ascuțită. Așa că e util să organizezi întâlniri cu prietenii, mici petreceri tematice (la clătite, de exemplu, sau la decorat bradul de Crăciun sau ouă de Paști), ieșiri la zoo, picnicuri . Chiar și făcutul temelor alături de alți copii poate contribui la dezvoltarea abilităților sociale.

Jocuri de societate

Așa-numitele board-games, în varianta lor mai modernă (Catan, Monopoly, etc) sau mai clasică (șah, șah chinezesc, domino, marocco, jocurile de cărți) reprezintă o bună oportunitate de a dezvolta relațiile interpersonale, deoarece oferă timp de conversație liniștită pe parcursul fiecărei runde. Copiii sunt concentrați la joc, învață să câștige dar și să piardă frumos (despre fair-play, deci), iar între timp își destăinuiesc secrete, află noutăți sau planifică evenimente. Sunt activități care, prin lipsa exploziei de energie caracteristică altor atracții moderne, favorizează apropierea interpersonală.

Excursii și tabere

Prin intermediul excursiilor și taberelor în care merge fără a fi însoțit de părinți, copilul învață să fie autonom. Dar și mai mult decât atât, învață să își gestioneze emoțiile și să se certe, apoi împace cu ceilalți. Căci, cu siguranță, asta se întâmplă în primele excursii și tabere. Aceste evenimente sunt benefice, pentru că îi antrenează, ca și jocurile, pentru viața reală.

                Exerciții pentru dezvoltarea Inteligenței interpersonale și intrapersonale

“TERMOMETRUL  ÎNCREDERII”

Obiectiv: consolidarea încrederii în propria persoană prin recunoașterea comportamentelor de risc și formularea unui răspuns adecvat;

Durata: 35 minute;

Metode: jocul de rol, conversația, problematizarea.

Materiale: foi de flipchart, markere;

Scenariul activității:

Termometrul încrederii este un exercițiu de grup care ajută la întărirea încrederii interpersonale. Exercițiul se desfășoară astfel:

1. Se aliniază participanții în linie dreaptă rezemați de un perete și înaintează pe măsură ce răspund la afirmațiile enunțate de profesor.
2. Se prezintă elevilor câteva situații reale de viață fiind rugați să înainteze în funcție de gradul de încredere pe care îl au în fiecare situație, făcând fie un pas de pitic, un pas de uriaș, existând și opțiunea de a rămâne pe loc în cazul în care elevul nu are încredere în persoana respectivă sau în situația descrisă.
3.  Se discută apoi opțiunile elevilor, aducând argumente pro/contra și  se exemplifică modalități de formulare asertive ale refuzului.
4. Elevii pot nota răspunsurile pe coala de flipchart în vederea afișării acesteia, astfel încât, să poată revedea răspunsurile și pentru alte situații în care au nevoie să formuleze un refuz.

Exemple de situații:

• Un prieten îți cere să îi împrumuți bani;
• Un prieten te leagă la ochi și îți cere să mergi într-un loc necunoscut;
• Un necunoscut te invită să luați prânzul împreună.

Notă: Prin exersarea răspunsurilor acceptate social, se generează noi modele de răspunsuri pentru situațiile dificile ce pot apărea în mediul școlar sau social. Elevii concluzionează că și colegii lor se pot întâlni cu asemenea situații și că pot elabora împreună soluții, aflându-se într-un spațiu de încredere și ghidați de adulți.

Joc pentru dezvoltarea inteligenței emoționale și a mindfulness-ului

„SIMON SPUNE…“

Obiectiv: recunoașterea emoțiilor proprii prin identificarea legăturii dintre emoții și expresia corporală specifică fiecăreia.

Durata: 35 de minute;

Metode: jocul de rol, mima, conversația;

Materiale: jetoane cu emoții;

Scenariul activității:

1. Runda 1: Începeți prin a le spune elevilor ce emoții să exprime, în timp ce mimați și exemplificați emoția numită.

             Exemplu:
Simon spune: “Mimează o față tristă!” – coborâți colțurile gurii, scoateți în evidență buza de jos, încruntați sprâncenele ușor, coborâți privirea.
Simon spune: “Ridică-te în picioare și adoptă o postură încrezătoare!”

Simon spune: “Atinge-ți nasul!” – aici puteți să încercați să îi păcăliți și să faceți ceva diferit față de ceea ce ați spus, rămân în joc cei care fac ce spune Simon, nu ceea ce arată. Reluați jocul cu toată clasa, după ce v-ați asigurat că toată lumea a înțeles regula.

• Runda 2: Continuați să dați instrucțiuni verbale pentru elevi, rugându-i să exprime diferite emoții cum sunt: mirarea, îngrijorarea, amuzamentul, etc. Variați din nou ritmul exprimând nonverbal ceva diferit față de instrucțiunea verbală. Rămân în joc elevii care exprimă nonverbal ceea ce spune Simon, nu ceea ce arată Simon nonverbal.

Numiți alți elevi în rolul lui Simon, reluând jocul și încurajându-i să exprime diferite emoții, gânduri sau intenții. Prin recunoașterea și exprimarea acestor stări emoționale, elevii pot învăța să își dezvolte awareness-ul și gradul de empatie.

Notă: Elevii pot folosi și jetoane cu emoții, astfel încât să creeze diversitate în cadrul exercițiului. Amuzamentul va crește gradul de creativitate și va aduce o contribuție în plus la activitate.

Exercițiu mindfulness 5, 4, 3, 2, 1

„AICI ȘI ACUM“

Obiectiv: mutarea atenției pe simțuri aici și acum – în acest spatiu și în acest moment;

Durata: 45 de minute;

Metode: conversația, observația, exercițiu de mindfulness;

Materiale: fișe de lucru, creioane;

Scenariul activității:

Elevii vor începe activitatea cu o meditația care să le aducă atenția asupra corpului lor și în prezent. Exercițiul se numește se numește „Meditația stafidei”.

Etapa 1: Elevii se vor așeza pe scaun cu spatele drept, tălpile pe podea și cu palmele deschise în lateral.

Etapa 2: Elevii vor primi în palmă câte o stfidă.

Etapa 3: Elevii sunt invitați să o pipăie, să îi simtă asperitățile, mărimea și forma. Sunt invitați apoi să o miroasă și apoi să o pună în gură. Sunt ghidași să o plimbe prin cavitatea bucală câteva momente, să o lase să intre în contact cu saliva și cu căldura și să observe cum se transformă aceasta.

Etapa 4: Elevii pot mânca stafica făra grabă, timp în care sunt atenți la gust.

Elevii pot da răspunsuri în legătură cu felul în care au simțit stafida, iar adultul atrage atenția asupra felului în care au mutat atenția din exterior spre interior.

Notă: Acest exercițiu de mindfulness se poate face la începutul fiecărei activități în vederea aducerii atenției în prezent și pentru echilibrarea emisferelor cerebrale (scopul este acela de a creste capacitatea de concentrare în timpul activității care urmează).

Fișă de lucru:

Numește 5 lucruri pe care le poți vedea acum, 4 lucruri pe care le poți simți, 3 lucruri pe care le poți auzi, 2 lucruri pe care le poți mirosi, scrie 1 lucru pozitiv despre tine.

Elevii care doresc vor prezenta fișele de lucru în cadrul grupului. Răspunsurile unor elevi pot deveni modele pentru ceilalți, iar în acest fel crește încrederea în sine prin intercunoaștere.

Bibliografie activități recomandate în programul Erasmus+:

https://positivepsychology.com/emotional-intelligence-training/

https://positivepsychology.com/emotional-intelligence-for-kids/

https://www.coursehero.com/file/101557205/Five-Senses-Worksheetpdf/

Cap. III    Concluzii

Educarea copiilor și formarea de abilități pe care le are în vedere cadrul didactic, conduce la identificarea unor direcții noi și inedite. Creativitatea este factorul declanșator al acestui demers și care modelează, atât viziunea cadrului didactic, cât și perspectivele educabililor.

De ce este importantă educația? Un om educat nu se naște, el se educă. Așa cum învățăm matematică sau limbi străine, ar trebui să obținem diplome de excelență și în lecții de bază pentru conviețuire, progres social, educație financiară, educația ca proces prin intermediul căruia să învățăm ce înseamnă respectul, empatia, egalitatea, solidaritarea sau gândirea critică.

Importanța educației în viața omului

Educația și importanța educației joacă un rol esențial încă de la o vârstă foarte fragedă, deoarece aceasta creează valori umane. Educația ca valoare promovează toleranța și înțelegerea dincolo de diferențele politice, culturale și religioae, punând accent pe apărarea drepturilor omului și conservarea mediului.

Educația ne privește pe toți, nu doar pe școli. Familia, universitățile, companiile, sunt contexte pentru a preda principiile etice ale educației.

Educația ca proces de evoluție

Educația ca proces are un rol indispensabil în viața tuturor, pentru că aceasta va forma individul și îl va ajuta să își croiască drumul în viață și să își dobândească obiectivele vieții. Educația ne formează ca buni cetățeni în societate, ca buni membri ai unei familii sănătoase.

Care sunt cele mai importante lucruri dobândite în viața unei persoane educate:

• Identitate colectivă
• Viziune globală
• Gândire critică și analitică
• Habitat social, favorizând empatia și interacțiunea umană
• Cooperare și munca în echipă
• Oportunitate
• Sănătate
• Perspectivă dinamica

Cât de importantă este educația în viața copiilor

    Educația copiilor este esențială pentru a-i instrui în aspecte importante precum limbajul și raționamentul logic.

      De exemplu, socializarea copilului de la o vârstă fragedă este un proces extrem de important, reflectându-se în rezultate pozitive în viitor în ceea ce privește dezvoltarea, interacțiunea, comportamentul acestuia în societate. Oferă o bună educație la timp copilului și va garanta o evoluție mai bună pe toate planurile.

Societatea noastră nu arată bine, peisajul uman lasă mult de dorit: nu ne respectăm, ne agresăm, ne cultivăm frustrările și isteriile într-un mod sălbatic, ne preocupăm de binele propriu ignorând flagrant bunele maniere, ne lăsăm conduși de scopuri și scuzăm mijloacele, fără urmă de mustrare de conștiință. Nu ne place de noi, nu ne place ce vedem la alții și asistăm neputincioși cum pentru generație după generație, mocirla devine tot mai atractivă. Ce e de făcut? 

“Un popor fără cultură este ușor de manipulat”, spunea Kant. Un popor fără educație nu este cu adevărat liber, în sensul în care libertatea înseamnă și dezvoltarea creativității, a geniului uman în orice domeniu de activitate, de la cel antreprenorial, la cel artistic. 

Sunt două metafore ce ar putea arăta importanța educației. Prima se referă la om ca la celula societății. Dacă vrei să ai o societate bine închegată, ai nevoie de oameni integri. Dacă celulele dintr-un organism ar fi lăsate la voia întâmplării, s-ar crea premisele haosului, iar tocmai forma de organizare conferă coerență și utilitate ansamblului. Apoi, educația individului poate fi comparată cu calitatea cărămizilor unei clădiri. Dacă vrei să ai o construcție durabilă, de calitate, ai nevoie să folosești materiale de calitate. Oricât de ingenios ar fi inginerul sau cât de creativ arhitectul, dacă materia de bază este de slabă calitate, rezultatul este compromis. În general suntem de acord.

Dacă fiecare dintre noi am face eforturi să fim, să devenim “de calitate”, atunci societatea în ansamblul ei ar avea parte de un grad mai ridicat de civilizație, iar noi ne vom găsi mai ușor menirea. Educația este o chestiune căștigătoare pe două planuri: la nivel individual și pentru felul în care vom conviețui unii cu alții. Educația este un act de construcție intelectuală și de edificare morală. Exact de ce avem nevoie! 

Andrei Pleșu povestea într-un interviu despre Constantin Noica. Aflat în vizită la un liceu cu scopul de a le vorbi tinerilor despre importanța învățăturii, filozoful prezenta două opțiuni: fie ne înscriem pe orbita educării și devenim subiecte, alegându-ne propriul rol în societate, fie rămânem obiecte ale manipulării celorlalți. Cu alte cuvinte, ori iți iei prin educatie, viața pe cont propriu, îți creezi propriul drum și nu te multumești cu rolul pe care ți-l atribuie societatea, ori ajungi obiectul de care alții se folosesc. 

A avea o educație înseamnă a te încadra pe un drum cu sens, înseamnă a merge într-o direcție clară, înseamnă a-ți trăi viața la maxim, la potențialul cu care ai fost creat. Dumnezeu te-a înzestrat cu talente, cu abilități extraordinare, ți-a dat capacități inelectuale, dar ești resposanbil pe deplin de ce faci tu din ele. Educația esențială înseamnă parcurgerea unui traseu academic tradițional, dar nu se reduce la aceasta.

Educația nu înseamnă numai acumularea de cunoștințe, ci transformarea lor, formarea unor deprinderi, a unui caracter. Educația este un proces de devenire sau așa cum spunea Johann Amos Comenius, “omul nu poate deveni om decât dacă este educat”. 

A crea posibilitatea copilului de a-și etala potențialul său prin intermediul activităților diverse și structurate, îi confer acestuia cadrul propice pentru a-și crește nivelul de încredere și pentru a evolua conform propriilor sale nevoi și dorințe. Modelarea potențialului uman se face doar atunci când individual este curios și în confort emotional cu jocul sau activitatea propusă. Este relevantă dorința cadrului didactic de a se implica în activități educaționale inedite, deoarece calitatea actului educational se realizează printr-o ofertă educațională variată și inedita.

Educația ne unește.

Educația ne face mai puternici.

Educația ne dă încredere în noi înșine, dar și în ceilalți.

Proiectul “Punți în dezvoltare” este realizat cu sprijinul financiar primit prin Granturile SEE 2014-2021 în cadrul Programului de Educație, Burse, Ucenicie și Antreprenoriatul Tinerilor.

Conţinutul prezentei pagini reprezintă responsabilitatea exclusivă a autorului, iar Operatorul de Program, Ministerul Fondurilor Europene (MFE) și Oficiul Mecanismului Financiar (FMO) nu sunt responsabile pentru modul în care conţinutul informaţiei este folosit.